DIMENSIUNILE ETICE ALE CONCEPTULUI DE DEZVOLTARE DURABILA
Datorita crizei mediului pe de o parte si confruntati cu perceptiile publicului asupra acesteia, pe de alta parte, ecofilosofii au ajuns la un acord general in ceea ce priveste abordarea mediului din punct de vedere etic.
Ideea de criza ecologica este de obicei asociata cu accidente majore, cu puternic impact negativ asupra mediului, dar care constituie o forta motrice impresionanta, menita sa impulsioneze actiunile diferitelor grupuri interesate.
Conceptul a aparut prin anii ¢70, cand era “la moda” ideea ca problemele de mediu (nedorite, dar inevitabile) erau efecte laterale ale progresului stiintific si tehnologic.
Factorii de decizie de atunci erau fermi convinsi ca acele probleme ar fi putut fi rezolvate prin ajustari tehnologice, prin noi reglementari restrictive sau prin proteste publice vehemente.
In ultimii ani, discutiile pe teme de mediu s-au extins in directii noi.
O prima schimbare a fost una de zonare, de cuprindere.
Initial, problemele de mediu se limitau la cele aparute in zonele locuite de oameni, sau la cele din imediata vecinatate a oamenilor (de exemplu problema smogului londonez sau cea a poluarii sonore).
La inceputul anilor ¢70, a devenit clar aspectul extinderii problemelor de mediu pe arii mult mai largi, extindere ce se refera atat la cauzele cat si la efectele acestora (de exemplu: reducerea cantitatii de ozon stratosferic sau modificarile climatice globale).
O gama variata de probleme de mediu se manifesta pe diferite scale geografice, de la nivel local, regional, fluvial sau continental, pana la nivel global.
Astfel, este vitala intelegerea dinamicii relatiilor dintre proprietatile intrinseci ale unei probleme ecologice si mecanismele de abordare ale acesteia, dinamica relatiilor modificandu-se odata cu scala de manifestare.
Cu cat este mai extinsa scala de manifestare, cu atat este mai mare capacitatea de atenuare a sistemului (capacitatea de suport), iar consecintele sunt decalate temporal.
De asemenea, o scala de manifestare extinsa conduce la cresterea dificultatii abordarii problemei si a complexitatii procesului decizional implicat.
O a doua directie de extindere a dezbaterilor pe probleme de mediu, o reprezinta orientarea.
A devenit evident faptul ca problemele ecologice sunt indisolubil legate de metabolismul social si economic.
De exemplu, Agenda 21 (1992), furnizeaza un cadru de referinta si un set de instrumente pentru orientarea comunitatii (la nivel global) in luarea deciziilor referitoare la scopurile, obiectivele, prioritatile, alocarea responsabilitatilor si resurselor asociate cu mediul si cu problemele de dezvoltare cu care se confrunta lumea contemporana.
Agenda 21 analizeaza dimensiunile sociale si economice ale problemelor de mediu contemporane: combaterea saraciei, schimbarea structurilor de productie si consum, dinamica demografica, asezarile umane, mediul si sanatatea).
Totusi, privind din perspectiva istorica normele si valorile, observam ca nu exista principii etice general valabile pentru toate epocile sau pentru toate culturile.
Valorile isi au originea in viata individuala si sociala a oamenilor; societatea produce reguli nu numai pentru comportamentul individual, ci si pentru cel al diferitelor comunitati, reguli care influenteaza supravietuirea societatii in ansamblul ei.
O valoare devine semnificativa numai in context individual si social.
In cadrul eticii mediului, a face referire la o valoare, inseamna a ne intreba cat valoreaza ceva in echivalent monetar (de exemplu: cat valoreaza calitatea apei sau a aerului?).
Valorile ar trebui apreciate in raport cu vecinii, cu populatiile vegetale, animale, umane, sau cu mediile viitoare.
A.Schweitzer spunea ca: “marele neajuns al eticilor de pana acum a fost acela ca au crezut ca trebuie sa fie preocupate numai de relatiile dintre oameni”.
A aparut astfel conceptul de dezvoltare durabila.
Paradigma dezvoltarii durabile a dominat dezbaterile pe teme de mediu in ultimele doua decenii.
In prezent se contureaza o noua paradigma: cea a securitatii ecologice.
In raportul Brundtland, durabilitatea este definita ca: “rearanjarea resurselor tehnice, stiintifice, ecologice, economice si sociale, de o asemenea maniera incat sistemul heterogen rezultat sa poata fi mentinut in stare de echilibru spatio – temporal”.
Dezvoltarea durabila este definita ca o dezvoltare care “este compatibila atat cu nevoile prezente, cat si cu cele viitoare” (W. C. E. D., 1987).
Dezvoltarea durabila are drept cadru spatial de referinta intrega planeta; temporal, un cadru transgenerational (legand astfel conceptul de durabilitate cu problemele etice referitoare la “drepturile generatiilor viitoare”) si implica o coordonare a cerintelor de ordin social, economic si de mediu.
Schutz (1966) a descris si alte dimensiuni etice ale conceptului de durabilitate: in afara problemelor ecologice si economice, durabilitatea are particularitati culturale (obiceiuri, mituri, tabuuri, credinte).
Orice definitie a durabilitatii, trebuie sa fie cultural acceptata pentru a putea fi efectiv aplicata.
Relatia dezvoltare durabila – etica, devine dificila atunci cand ne intrebam daca stiintele (naturale, umane, aplicate) si etica sunt in sine suficiente pentru ca dezideratul durabilitatii sa poata fi realizat.
Ceea ce lipseste este liantul dintre aceste elemente, liant care ar putea fi, dupa unii autori, legitimitatea, loialitatea sau respectul.
In oricare dintre cazuri, dezbaterile arata clar ca problema continutului durabilitatii nu este considerata rezolvata, iar consideratiile de ordin etic in ceea ce priveste conceptul de “securitate ecologica”, devin din ce in ce mai importante.
Dr.ing Ion Toncea
Ideea de criza ecologica este de obicei asociata cu accidente majore, cu puternic impact negativ asupra mediului, dar care constituie o forta motrice impresionanta, menita sa impulsioneze actiunile diferitelor grupuri interesate.
Conceptul a aparut prin anii ¢70, cand era “la moda” ideea ca problemele de mediu (nedorite, dar inevitabile) erau efecte laterale ale progresului stiintific si tehnologic.
Factorii de decizie de atunci erau fermi convinsi ca acele probleme ar fi putut fi rezolvate prin ajustari tehnologice, prin noi reglementari restrictive sau prin proteste publice vehemente.
In ultimii ani, discutiile pe teme de mediu s-au extins in directii noi.
O prima schimbare a fost una de zonare, de cuprindere.
Initial, problemele de mediu se limitau la cele aparute in zonele locuite de oameni, sau la cele din imediata vecinatate a oamenilor (de exemplu problema smogului londonez sau cea a poluarii sonore).
La inceputul anilor ¢70, a devenit clar aspectul extinderii problemelor de mediu pe arii mult mai largi, extindere ce se refera atat la cauzele cat si la efectele acestora (de exemplu: reducerea cantitatii de ozon stratosferic sau modificarile climatice globale).
O gama variata de probleme de mediu se manifesta pe diferite scale geografice, de la nivel local, regional, fluvial sau continental, pana la nivel global.
Astfel, este vitala intelegerea dinamicii relatiilor dintre proprietatile intrinseci ale unei probleme ecologice si mecanismele de abordare ale acesteia, dinamica relatiilor modificandu-se odata cu scala de manifestare.
Cu cat este mai extinsa scala de manifestare, cu atat este mai mare capacitatea de atenuare a sistemului (capacitatea de suport), iar consecintele sunt decalate temporal.
De asemenea, o scala de manifestare extinsa conduce la cresterea dificultatii abordarii problemei si a complexitatii procesului decizional implicat.
O a doua directie de extindere a dezbaterilor pe probleme de mediu, o reprezinta orientarea.
A devenit evident faptul ca problemele ecologice sunt indisolubil legate de metabolismul social si economic.
De exemplu, Agenda 21 (1992), furnizeaza un cadru de referinta si un set de instrumente pentru orientarea comunitatii (la nivel global) in luarea deciziilor referitoare la scopurile, obiectivele, prioritatile, alocarea responsabilitatilor si resurselor asociate cu mediul si cu problemele de dezvoltare cu care se confrunta lumea contemporana.
Agenda 21 analizeaza dimensiunile sociale si economice ale problemelor de mediu contemporane: combaterea saraciei, schimbarea structurilor de productie si consum, dinamica demografica, asezarile umane, mediul si sanatatea).
Totusi, privind din perspectiva istorica normele si valorile, observam ca nu exista principii etice general valabile pentru toate epocile sau pentru toate culturile.
Valorile isi au originea in viata individuala si sociala a oamenilor; societatea produce reguli nu numai pentru comportamentul individual, ci si pentru cel al diferitelor comunitati, reguli care influenteaza supravietuirea societatii in ansamblul ei.
O valoare devine semnificativa numai in context individual si social.
In cadrul eticii mediului, a face referire la o valoare, inseamna a ne intreba cat valoreaza ceva in echivalent monetar (de exemplu: cat valoreaza calitatea apei sau a aerului?).
Valorile ar trebui apreciate in raport cu vecinii, cu populatiile vegetale, animale, umane, sau cu mediile viitoare.
A.Schweitzer spunea ca: “marele neajuns al eticilor de pana acum a fost acela ca au crezut ca trebuie sa fie preocupate numai de relatiile dintre oameni”.
A aparut astfel conceptul de dezvoltare durabila.
Paradigma dezvoltarii durabile a dominat dezbaterile pe teme de mediu in ultimele doua decenii.
In prezent se contureaza o noua paradigma: cea a securitatii ecologice.
In raportul Brundtland, durabilitatea este definita ca: “rearanjarea resurselor tehnice, stiintifice, ecologice, economice si sociale, de o asemenea maniera incat sistemul heterogen rezultat sa poata fi mentinut in stare de echilibru spatio – temporal”.
Dezvoltarea durabila este definita ca o dezvoltare care “este compatibila atat cu nevoile prezente, cat si cu cele viitoare” (W. C. E. D., 1987).
Dezvoltarea durabila are drept cadru spatial de referinta intrega planeta; temporal, un cadru transgenerational (legand astfel conceptul de durabilitate cu problemele etice referitoare la “drepturile generatiilor viitoare”) si implica o coordonare a cerintelor de ordin social, economic si de mediu.
Schutz (1966) a descris si alte dimensiuni etice ale conceptului de durabilitate: in afara problemelor ecologice si economice, durabilitatea are particularitati culturale (obiceiuri, mituri, tabuuri, credinte).
Orice definitie a durabilitatii, trebuie sa fie cultural acceptata pentru a putea fi efectiv aplicata.
Relatia dezvoltare durabila – etica, devine dificila atunci cand ne intrebam daca stiintele (naturale, umane, aplicate) si etica sunt in sine suficiente pentru ca dezideratul durabilitatii sa poata fi realizat.
Ceea ce lipseste este liantul dintre aceste elemente, liant care ar putea fi, dupa unii autori, legitimitatea, loialitatea sau respectul.
In oricare dintre cazuri, dezbaterile arata clar ca problema continutului durabilitatii nu este considerata rezolvata, iar consideratiile de ordin etic in ceea ce priveste conceptul de “securitate ecologica”, devin din ce in ce mai importante.
Dr.ing Ion Toncea