PERSPECTIVE IN CONTROLUL POPULATIILOR DE INSECTE
In ecosistemele naturale exista un reglaj al efectivelor populatiilor, un control natural, in care intervin factori interni ai populatiilor respective (factori endogeni) precum si factori externi (exogeni).
Factorii endogeni sunt reprezentati de polimorfismul populational, care implica diferentierea indivizilor populatiilor respective pe categorii deosebite fenotipic si genotipic; de interrelatiile dintre indivizii de morfe diferite si de functiile indeplinite de aceste morfe.
Factorii exogeni populatiilor, sunt ca si in cazul altor organisme, reprezentati de factorii abiotici (fizici, chimici, mecanici) si cei biotici (pradatori, paraziti, patogeni, numiti si “dusmani naturali”, antagonisti, precum si hrana si competitia).
Capacitatea de autocontrol a unei populatii depinde in primul rand de organizarea populatiei respective (polimorfismul sau, relatiile dintre indivizii apartinand unor morfe diferite si functiile indeplinite de acestea), de gradul de organizare a biocenozei in care este integrata populatia (numarul de specii componente, complexitatea relatiilor interpopulationale, gradul de realizare a tendintei de maximalizare a fluxului de energie), precum si de structura biotopului (domeniile de fluctuatie ale factorilor abiotici).
Populatiile de insecte poseda mecanisme proprii de reglare a efectivului, de modificare a structurii lor interne.
Sub actiunea selectiei naturale, orientata de factorii exogeni, populatiile diferitelor insecte si-au elaborat o serie de adaptari structurale si functionale (sinteza si eliberarea in mediu a unor substante atractante, repelente, de alarma, de marcare a traseului, a locului de depunere a oualor, a cuibului, eliminarea unor exometaboliti), adaptari morfologice de protectie (peri urticanti, tepi, sclerificarea corpului, mimetismul, homocromia, imitatia, coloratia de avertizare), intepaturi veninoase, hemolimfa toxica, imobilizarea reflexa, canibalismul, migratia, etc.
Prin aceste adaptari, populatiile “raspund” la fluctuatiile cu caracter de regim ale factorilor abiotici si biotici, modificandu-si ratele natalitatii, mortalitatii, dispersiei, cu realizarea unor efective corespunzatoare, a unei anumite structuri pe varste si pe sexe, a unei distributii adecvate in spatiu.
Populatiile tind permanent catre mentinerea efectivelor lor in cadrul unui domeniu de stabilitate compatibil cu persistenta populatiei in timp si spatiu, fara fluctuatii mari, asigurandu-se prin aceasta o stabilitate in structura si functionarea ecosistemelor naturale care integreaza aceste populatii.
Datorita interventiei umane pe diferite cai si mai ales prin folosirea excesiva a pesticidelor in ecosistemele amenajate, a scazut foarte mult biodiversitatea in ecosistemele agricole si in consecinta stabilitatea agrosistemelor, ceea ce a perturbat echilibrul relativ dintre populatiile diferitelor specii, diminuand componenta biologica a controlului, astfel ca a avut loc o inmultire excesiva a daunatorilor animali, mai ales insecte.
Din aceasta cauza, esential in protectia plantelor este o schimbare de conceptie: utilizarea diferitelor categorii de pesticide nu mai trebuie privita doar din punctul de vedere al avantajelor economice, care sunt de moment.
O politica realista, stiintifica si anticipativa in acest domeniu, trebuie sa se tina seama, in egala masura, de exigentele de ordin ecologic.
Nu ar trebui sa se accentueze avantajele de interes economic, de moment, fara a se estima consecintele viitoare ale actiunilor intreprinse, intr-o perspectiva mai apropiata sau mai indepartata, deoarece, in majoritatea cazurilor, evaluarea consecintelor viitoare poate cantari mult mai greu in balanta decat unele avantaje immediate.
Masurile preconizate nu trebuie sa-si orienteze actiunea asupra efectelor, asa cum s-a intamplat pana acum, ci sa duca la evitarea producerii lor, prin elucidarea si inlaturarea cauzelor generatoare.
Analizarea cauzei reale a aparitiei, cresterii frecventei si duratei inmultirilor in masa a daunatorilor (afectarea controlului populatiilor lor, prin distrugerea dusmanilor naturali) si inlaturarea acesteia, sau cel putin diminuarea efectului dereglator al pesticidelor, reprezinta in prezent, singura cale de rezolvare a problemei, compatibila cu pastrarea echilibrului ecologic.
Controlul integrat, inteles ca o strategie de moment in protectia plantelor, ce favorizeaza dusmanii naturali ai daunatorilor si restabileste intr-o anumita masura echilibrul ecologic, va fi urmata de dirijarea corelata a populatiilor de daunatori si dusmani naturali, pe fondul cunoasterii interactiunilor existente intre toate elementele componente ale ecosistemului, pentru a diminua, pe cat posibil, efectul perturbator al interventiei antropice.
In esenta, rezolvarea corecta a dilemei aparent insurmontabile a controlului populatiilor de daunatori, impusa de necesitatea promovarii unei agriculturi ecologice, cu obtinerea de productii sporite si de calitate superioara, se bazeaza pe intelegerea corecta a relatiei dintre dezvoltarea sistemului social uman (S.S.U.) si conservarea capitalului natural (C.N.), ca laturi inseparabile ale aceleiasi probleme.
O dezvoltare durabila si in consecinta si o agricultura ecologica se poate considera ca are un suport real numai in conditiile codezvoltarii capital natural – sistem socio – economic uman.
Dezvoltarea viitoare este posibila numai in conditiile conservarii mediului, iar conservarea acestuia poate fi reala, eficienta, numai pe baza dezvoltarii societatii umane.
Satisfacerea tuturor necesitatilor generatiilor prezente si viitoare, in ultima instanta perenitatea societatii umane, este posibila numai cu conditia reducerii impactului destructiv al omului asupra naturii.
Dr.ing.Ion Toncea
Factorii endogeni sunt reprezentati de polimorfismul populational, care implica diferentierea indivizilor populatiilor respective pe categorii deosebite fenotipic si genotipic; de interrelatiile dintre indivizii de morfe diferite si de functiile indeplinite de aceste morfe.
Factorii exogeni populatiilor, sunt ca si in cazul altor organisme, reprezentati de factorii abiotici (fizici, chimici, mecanici) si cei biotici (pradatori, paraziti, patogeni, numiti si “dusmani naturali”, antagonisti, precum si hrana si competitia).
Capacitatea de autocontrol a unei populatii depinde in primul rand de organizarea populatiei respective (polimorfismul sau, relatiile dintre indivizii apartinand unor morfe diferite si functiile indeplinite de acestea), de gradul de organizare a biocenozei in care este integrata populatia (numarul de specii componente, complexitatea relatiilor interpopulationale, gradul de realizare a tendintei de maximalizare a fluxului de energie), precum si de structura biotopului (domeniile de fluctuatie ale factorilor abiotici).
Populatiile de insecte poseda mecanisme proprii de reglare a efectivului, de modificare a structurii lor interne.
Sub actiunea selectiei naturale, orientata de factorii exogeni, populatiile diferitelor insecte si-au elaborat o serie de adaptari structurale si functionale (sinteza si eliberarea in mediu a unor substante atractante, repelente, de alarma, de marcare a traseului, a locului de depunere a oualor, a cuibului, eliminarea unor exometaboliti), adaptari morfologice de protectie (peri urticanti, tepi, sclerificarea corpului, mimetismul, homocromia, imitatia, coloratia de avertizare), intepaturi veninoase, hemolimfa toxica, imobilizarea reflexa, canibalismul, migratia, etc.
Prin aceste adaptari, populatiile “raspund” la fluctuatiile cu caracter de regim ale factorilor abiotici si biotici, modificandu-si ratele natalitatii, mortalitatii, dispersiei, cu realizarea unor efective corespunzatoare, a unei anumite structuri pe varste si pe sexe, a unei distributii adecvate in spatiu.
Populatiile tind permanent catre mentinerea efectivelor lor in cadrul unui domeniu de stabilitate compatibil cu persistenta populatiei in timp si spatiu, fara fluctuatii mari, asigurandu-se prin aceasta o stabilitate in structura si functionarea ecosistemelor naturale care integreaza aceste populatii.
Datorita interventiei umane pe diferite cai si mai ales prin folosirea excesiva a pesticidelor in ecosistemele amenajate, a scazut foarte mult biodiversitatea in ecosistemele agricole si in consecinta stabilitatea agrosistemelor, ceea ce a perturbat echilibrul relativ dintre populatiile diferitelor specii, diminuand componenta biologica a controlului, astfel ca a avut loc o inmultire excesiva a daunatorilor animali, mai ales insecte.
Din aceasta cauza, esential in protectia plantelor este o schimbare de conceptie: utilizarea diferitelor categorii de pesticide nu mai trebuie privita doar din punctul de vedere al avantajelor economice, care sunt de moment.
O politica realista, stiintifica si anticipativa in acest domeniu, trebuie sa se tina seama, in egala masura, de exigentele de ordin ecologic.
Nu ar trebui sa se accentueze avantajele de interes economic, de moment, fara a se estima consecintele viitoare ale actiunilor intreprinse, intr-o perspectiva mai apropiata sau mai indepartata, deoarece, in majoritatea cazurilor, evaluarea consecintelor viitoare poate cantari mult mai greu in balanta decat unele avantaje immediate.
Masurile preconizate nu trebuie sa-si orienteze actiunea asupra efectelor, asa cum s-a intamplat pana acum, ci sa duca la evitarea producerii lor, prin elucidarea si inlaturarea cauzelor generatoare.
Analizarea cauzei reale a aparitiei, cresterii frecventei si duratei inmultirilor in masa a daunatorilor (afectarea controlului populatiilor lor, prin distrugerea dusmanilor naturali) si inlaturarea acesteia, sau cel putin diminuarea efectului dereglator al pesticidelor, reprezinta in prezent, singura cale de rezolvare a problemei, compatibila cu pastrarea echilibrului ecologic.
Controlul integrat, inteles ca o strategie de moment in protectia plantelor, ce favorizeaza dusmanii naturali ai daunatorilor si restabileste intr-o anumita masura echilibrul ecologic, va fi urmata de dirijarea corelata a populatiilor de daunatori si dusmani naturali, pe fondul cunoasterii interactiunilor existente intre toate elementele componente ale ecosistemului, pentru a diminua, pe cat posibil, efectul perturbator al interventiei antropice.
In esenta, rezolvarea corecta a dilemei aparent insurmontabile a controlului populatiilor de daunatori, impusa de necesitatea promovarii unei agriculturi ecologice, cu obtinerea de productii sporite si de calitate superioara, se bazeaza pe intelegerea corecta a relatiei dintre dezvoltarea sistemului social uman (S.S.U.) si conservarea capitalului natural (C.N.), ca laturi inseparabile ale aceleiasi probleme.
O dezvoltare durabila si in consecinta si o agricultura ecologica se poate considera ca are un suport real numai in conditiile codezvoltarii capital natural – sistem socio – economic uman.
Dezvoltarea viitoare este posibila numai in conditiile conservarii mediului, iar conservarea acestuia poate fi reala, eficienta, numai pe baza dezvoltarii societatii umane.
Satisfacerea tuturor necesitatilor generatiilor prezente si viitoare, in ultima instanta perenitatea societatii umane, este posibila numai cu conditia reducerii impactului destructiv al omului asupra naturii.
Dr.ing.Ion Toncea